STAREA DE CRIZĂ ÎN CUPLU

Decele mai multe ori cuplurile sau familiile sunt capabile să facă faţă stresului utilizând propriile lor resurse, nutrind convingerea că au capacitatea de a  controla situaţia.

În cazul în care resursele adaptative nu sunt suficiente pentru a reduce presiunea exercitată de agenţii stresanţi, organizarea şi funcţionarea sistemului familial sunt destabilizate. Tensiunea rezultată în urma discrepanţei dintre solicitări şi capacităţi produce starea de criză în cadrul căreia rolurile, modelele de interacţiune, strategiile de rezolvare de probleme, precum şi alte particularităţi ale sistemului familial sunt paralizate sau distruse.

În situaţia de criză, membrii cuplului sau familiei dezvoltă o serie de simptome cognitive, afective, fiziologice şi comportamentale care depăşesc nivelul de funcţionare normal. La nivel cognitiv se manifestă indecizie, confuzie şi sentimentul neajutorării. Simptomele afective cele mai răspândite sunt anxietatea, iritabilitatea şi depresia, în timp ce în plan fiziologic pot apărea insomnii, inapetenţă, tulburări digestive sau cardio-respiratorii, cefalee etc.
Răspunsurile comportamentale includ comunicare defectuoasă, perturbarea activităţilor zilnice, retragerea socială şi reacţii de dependenţă şi solicitare de sprijin din partea celorlalţi.

În afara simptomelor trăite de membri familiei, starea de criză afectează şi modelele de interacţiune din cadrul familiei, cum ar fi asumarea rolurilor, comunicarea sau rezolvarea de probleme, acestea tinzând să devină aversive sau caracterizate prin comportamente de retragere. O stare de criză poate determina o evoluţie a sistemului familial, dar şi o deteriorare a acestuia, membrii familiei putând recurge la violenţă fizică sau declanşând reacţii depresive sau anxioase. Intervenţia în situaţii de criză are ca obiectiv potenţarea unei adaptări cu caracter    constructiv care să conducă la un nivel de funcţionare de tip superior.

Factorii stresanţi care pot afecta cuplul sunt:
Factori situaţionali (naşterea unui copil, probleme la locul de muncă, şomaj, etc.).

Factori ce ţin de relaţia interpersonală: comunicare verbală de tip aversiv (critică, insulte, ton ridicat, ameninţarea cu divorţul etc., retragerea şi abuzul fizic). Aceşti factori pot preexista apariţiei celor situaţionali sau pot să apară ca o reacţie la o situaţie stresantă specifică.

Factori ce ţin de particularităţile membrilor cuplului: trăsături de personalitate (dependenţă excesivă, competitivitate), temperament (hipereactivitate, rezistenţă scăzută la frustrare) sau tulburări psiho-patologice (tulburări depresiv-anxioase, tulburări de personalitate, simptome psihotice).

În general cuplurile care vin la terapie prezintă modele negative de comportament, una din sarcinile terapeutului va consta în modificarea acestora. Este deosebit de important ca cei doi parteneri să realizeze nişte acorduri de colaborare, în sensul reducerii interacţiunilor negative şi creşterii celor cu caracter agreabil. Fiecare partener va identifica frecvenţa apariţiei unor interacţiuni pozitive, neutre şi negative care apar în cadrul relaţiei de cuplu. De asemenea fiecare partener va alcătui liste cu avantajele şi dezavantajele revărsării ostilităţii asupra partenerului, în scopul demonstrării faptului că un astfel de comportament prezintă dezavantaje multiple pe termen lung şi puţine avantaje pe termen scurt.

Cuplurile aflate în conflict evită să-şi petreacă timpul împreună, anticipând faptul că vor apărea interacţiuni negative. Situaţiile stresante care conduc la crize în cadrul cuplului sau familiei pot fi depăşite prin intermediu activării resurselor adaptative. Strategiile utilizate sunt comunicarea şi rezolvarea de probleme. Capacitatea membrilor cuplului de a colabora pentru identificarea şi rezolvarea situaţiilor de stres depinde de abilitatea lor de a face schimburi eficiente de informaţii. Multe cupluri comunică într-un mod imprecis şi confuz, fapt care conduce la neînţelegeri şi acţiuni nedorite. Partenerii cuplului trebuie să-şi antreneze deprinderile de ascultare şi exprimare. În cadrul comunicării dintre cei doi parteneri este important să nu se blameze unul pe celălalt pentru apariţia problemei şi nici să nu sară de la o problemă la alta. Pentru unele cupluri inechităţile percepute de către unul dintre parteneri în ceea ce priveşte responsabilităţile reprezintă o sursă majoră de stres şi de conflict.

Studiile au arătat că partenerii care nu se înţeleg cad rareori de acord cu privire la anumite evenimente chiar foarte concrete, în decursul a 24 de ore. Aceştia observă doar elementele negative şi ignoră aspectele pozitive ale relaţiei. De asemenea, partenerii care nu se înţeleg observă doar cauzalităţi liniare în cadrul relaţiei (eu mă retrag pentru că el mă cicăleşte şi mă enervează), omiţând relaţiile cu caracter circular ce ţin de relaţiile reciproce. Secvenţa interacţiunilor în cadrul cuplurilor perturbate este de tipul următor: comportamente–critică–dezamăgire–defensivitate şi retragere, elemente care se potenţează reciproc până la destructurarea cuplului. Membri cuplurilor disfuncţionale au şi tendinţa de a atribui comportamentele negative ale partenerului unor trăsături de personalitate stabile, precum şi unor intenţii rele, iar comportamentele pozitive unor factori conjuncturali pe care cineva nu se poate baza.

În cadrul cuplurilor creştine situaţia de criză apare acolo unde „altarul familiei” este inexistent sau este disfuncţional (nu degeaba vorbeşte scriptura despre funia împletită-n trei), comunicarea este deficitară, nu există consens, relaţia cu Hristos este sporadică sau inexistentă (în astfel de situaţii vezi mult mai uşor paiul din ochiul partenerului tău şi nu vezi niciodată bârna din ochiul tău). Prevenirea situaţiilor de criză în cuplu se realizează prin rezidirea „altarului familiei”, o relaţie autentică cu Dumnezeu şi trăirea partenerilor de cuplu sub pecetea sângelui lui Hristos. Aceasta, cu siguranţă va aduce consens, o comunicare eficientă şi va face ca partenerii cuplului să se împlinească reciproc.

Vasile Leş