Tabăra Gusental 2013Tabăra Gusental 2013
Relaţiile cu oamenii, indiferent de ce tip sunt, nu le plăteşti în monede. Nu faci nici măcar un troc care să îţi permităRelaţiile cu oamenii, indiferent de ce tip sunt, nu le plăteşti în monede. Nu faci nici măcar un troc care să îţi un echilibru emoţional. Relaţia cu oamenii, la fel ca relaţia cu Dumnezeu, se plăteşte şi se măsoara în suflet. Am avut ocazia să testez încă odată realitatea acestui adevăr în tabăra de adolescenţi de la Gusental.
Un peisaj deosebit şi 60 de adolescenţi creştini, stau în căutarea identităţii lor… şase zile aparte care m-au învăţat că niciodată, nu e vorba de reguli, ci de harul lui Dumnezeu…
Nu e vorba de platitudini în programe, ci de relaţia plină de emoţie şi pasiune cu un Dumnezeu personal…
Nu e vorba de proiecte, cât e vorba de suflet. Nu atât număr, cât unitate. Nu atât etică, cât dragoste…
Lumea adolescenţilor din bisericile noastre e una aparte. De neînţeles la prima vedere, ciudată chiar. Prins în reguli şi prejudecăţi, în ipostaza omului cu piatra în mână şi iluzia adevărului în cealaltă ţi-ar fi greu să te apleci şi să te uiţi în ochii lor…
Cere curaj, cere inima.
Dincolo de exuberanţa unei vârste pe care mulţi dintre noi nu o mai înţelegem – sau nu vrem să încercăm – ochii lor trădează nevoile sufletului. Gesturile lor strigă frustrarea de a nu fi ascultaţi, de a nu fi înteleşi suficient, de a nu fi iubiţi destul. Dorinţa copleşitoare de a sta faţă în faţă cu iubirea simplă, fară ipocrizie, faţă în faţă cu Hristos: fară intermediari.
Nicicând o generaţie nu a avut provocările care le au ei. Niciodată contextul nu a exercitat o presiune mai mare pe sufletul adolescentului în căutare bâjbâită a unei identităţi. Sunt uimit de ei, mândru de ei, fascinat de ei. Sunt copleşit de minunea pe care Dumnezeu o face în vieţile lor, de promisiunile pe care le oferă unei generaţii pentru care statutul nu înseamnă nimic.
Nu ştiu ce impact am avut eu asupra lor, dar ştiu cum m-au transformat ei. Am învaţat şi asumat profund cuvintele lui Hristos, din care vreau să fac un motto al vieţii mele: În dragoste nu este frică (1 Ioan 4:18)…
Am învaţat că sunt chemat să iubesc profund şi necondiţionat. E singura posibilitate de a pune un om faţă în faţă cu Dumnezeu. Singura opţiune pentru a pune un adolescent din biserică faţă în faţă cu Hristos.
Şi Hristos… Hristos e singurul care îi poate da o identitate. Care îl poate face… ALTFEL.
Beni Quel-Brown permită un echilibru emoţional. Relaţia cu oamenii, la fel ca relaţia cu Dumnezeu, se plăteşte şi se măsoara în suflet. Am avut ocazia să testez încă odată realitatea acestui adevăr în tabăra de adolescenţi de la Gusental.
Un peisaj deosebit şi 60 de adolescenţi creştini, stau în căutarea identităţii lor… şase zile aparte care m-au învăţat că niciodată, nu e vorba de reguli, ci de harul lui Dumnezeu…
Nu e vorba de platitudini în programe, ci de relaţia plină de emoţie şi pasiune cu un Dumnezeu personal…
Nu e vorba de proiecte, cât e vorba de suflet. Nu atât număr, cât unitate. Nu atât etică, cât dragoste…
Lumea adolescenţilor din bisericile noastre e una aparte. De neînţeles la prima vedere, ciudată chiar. Prins în reguli şi prejudecăţi, în ipostaza omului cu piatra în mână şi iluzia adevărului în cealaltă ţi-ar fi greu să te apleci şi să te uiţi în ochii lor…
Cere curaj, cere inima.
Dincolo de exuberanţa unei vârste pe care mulţi dintre noi nu o mai înţelegem – sau nu vrem să încercăm – ochii lor trădează nevoile sufletului. Gesturile lor strigă frustrarea de a nu fi ascultaţi, de a nu fi înteleşi suficient, de a nu fi iubiţi destul. Dorinţa copleşitoare de a sta faţă în faţă cu iubirea simplă, fară ipocrizie, faţă în faţă cu Hristos: fară intermediari.
Nicicând o generaţie nu a avut provocările care le au ei. Niciodată contextul nu a exercitat o presiune mai mare pe sufletul adolescentului în căutare bâjbâită a unei identităţi. Sunt uimit de ei, mândru de ei, fascinat de ei. Sunt copleşit de minunea pe care Dumnezeu o face în vieţile lor, de promisiunile pe care le oferă unei generaţii pentru care statutul nu înseamnă nimic.
Nu ştiu ce impact am avut eu asupra lor, dar ştiu cum m-au transformat ei. Am învaţat şi asumat profund cuvintele lui Hristos, din care vreau să fac un motto al vieţii mele: În dragoste nu este frică (1 Ioan 4:18)…
Am învaţat că sunt chemat să iubesc profund şi necondiţionat. E singura posibilitate de a pune un om faţă în faţă cu Dumnezeu. Singura opţiune pentru a pune un adolescent din biserică faţă în faţă cu Hristos.
Şi Hristos… Hristos e singurul care îi poate da o identitate. Care îl poate face… ALTFEL.
Beni Quel-Brown