Toamna

Pădurile-și pictează pardesiul
Cu galben, ruginiu și roșu șters,
Iar norii îşi revarsă cenușiul
Peste azurul cerului și-n șes.

În zare, unde zdrențele atârnă
Ceața lăptoasă curge-ncet din râu
Și la fântână, cumpăna cea cârnă
Scârțâie-n vânt și geme a pustiu.

Îmi privesc prunii ce-adunară cerul
În prunele cu-arome albăstrui,
Iar soarele–n cămară-mi strălucește
În mere și în struguri, și-n gutui.

Frunza-n copaci șoptește despărțirea
În foșnet trist și fâșâit de vânt
Și-n legănatul lin, ca o părere
De rău,-și-așează foaia pe pământ,

Căci toți copaci-ncep să se dezbrace
Încet, meticulos și elegant,
Apoi stau drepți și goi, sub dușul rece
Al ploii care cade din neant…

După aceea, iarna îi îmbracă
În pijamaua albă și pufoasă,
Le-așterne chiar și patul alb, să doarmă
O vreme lungă, să se odihnească…

Dar stați un pic,nu ăsta e sfârșitul!
Căci vine primăvara de pe deal
Și-i dușuiește iarăși și-i îmbracă
Cu verde crud, alb, roșu și roz-pal

Și-n simfonii de zumzet de albine,
Festiv pornește noul început!
Ce-ncântător e de privit! Dar mie
Procesul mi se pare cunoscut,

Căci tot așa, odată, chiar și eu,
După o viață pe pământ trăită
Voi fi chemat acas`de Domnul meu
În Țara minunată, fericită!

Spălat de orice rău și curățat
M-oi odihni –mbrăcat în haine albe
În așternutul alb, imaculat
Pân-la-mplinirea vremurilor Sale!

Și m-oi trezi în sunet de trompetă,
Când Domnul Insuși va suna din ea,
În primăvara dulce și-nsorită
Și plină de petale, ca de nea!

Voi înflori ca mărul și cireșul
Și, mângâiat după atâta dor,
Voi inspira adânc mireasma dulce
Și gust de floare, dulce-acrișor…

O, Doamne, adu iarăși primăvara
Și împlinește vremea mai curând!
Suspină după Tine toată firea
Și Te așteaptă sufletu-mi plăpând…

Ioan Mandici