VINDECAREA DEBOREI

Pe Debora, soția mea, a început să o doară foarte tare spatele. De multe ori se bloca de spate și nu mai putea să se miște. Durerile s-au mărit și înmulțit, așa că mereu trebuia să mergem la urgență cu ea. Odată am stat toată noaptea la spital împreună cu sora Mihaela Rusu, care ne-a ajutat foarte mult în cazul acesta.
În sfârșit ne-au făcut un RMN și doctorul urma să ne trimită rezultatul după câteva zile. Ne-a sunat însă chiar în următoarea zi să mergem după DVD-ul cu rezultatul și să ne prezentăm de urgență la spitalul AKH. Seara a sunat o mătușă din Câmpia Turzii care a insistat mult să vorbească cu Debora. Fiind mișcată de suferința ei, i-a promis soției mele că o să meargă la biserică să se roage pentru ea. Era Ajunul Crăciunului. Mătușa mea s-a dus la biserică, a vorbit cu soția pastorului și cu încă o soră. Ele s-au hotărât să scrie un bilet pe care să îl trimită la amvon, apoi biserica s-a rugat pentru ea. Mai târziu în seara aceea, Debora mi-a zis: “Eu nu mai iau medicamentul că nu mă mai doare spatele!“. „Debora, trebuie neapărat să îl iei că știi bine ce dureri ai!” am spus eu.
Întotdeauna durerile începeau cu cel puțin o jumătate de oră înainte de ora când trebuia luat medicamentul și apoi durau încă o jumătate de oră după, până începea să își facă efectul. Într-adevăr era ora când medicamentul trebuia luat, dar ea nu avea dureri. Ne-am pus la culcare, fiind frânți de oboseală după atâtea nopți nedormite. Dimineața la fel, nu a mai luat medicamentele, iar eu am întrebat-o: “Dacă nu te mai doare, de ce mergi tot așa îndoită?” „Mă dor mușchii și încă nu pot să mă îndrept, dar durerea aia pe care am avut-o nu o mai am“, a spus ea.
În aceeași dimineață trebuia să fim la AKH la ortopedie. Bineînțeles că fără o programare prealabilă a fost puțin mai greu să ne primească, dar până la urmă s-a rezolvat totul. Debora și Mihaela au intrat împreună în cabinet iar eu am rămas pe hol cu inima strânsă uitând-mă pe geam cu gândurile răvășite. Eram foarte speriat și nu știam ce verdict o să ne dea medicul. Ușa cabinetului s-a deschis în sfârșit și le-am văzut ieșind dezamăgite. Picioarele mi s-au înmuiat și m-am așezat pe un scaun să le aștept.
“Ce e?” am îngânat eu fără voce. „A spus că deocamdată nu poate citi DVD-ul și o să ne cheme mai târziu.” A început să mi se facă rău. Cum nu poți citi un DVD într-un spital așa mare? Sigur e o problemă mai mare și vrea să o discute și cu alți medici. Eram terminat, mi se uscase gura.
În sfârșit, după ceva timp le-a chemat din nou înăuntru. De data asta mi s-a părut că au stat foarte mult. Nu mai aveam stare și nu-mi mai găseam locul, patrulam de la geam la ușă. Într-un final au ieșit amândouă din cabinet, iar după doi trei pași Mihaela s-a întors din nou înăuntru. Mi-am dat seama că se întoarce să poată vorbi singură cu medicul. Debora avea un zâmbet sfârșit, parcă voia să ascundă ceva.
“Ce a spus medicul Debo?” am întrebat eu.
“Mi-a spus că nu am nimic și că totul e bine.” Nu puteam crede, ea fiind tot îndoită de spate și mergând încet. Între timp a ieșit și Mihaela. “Ce a spus medicul?”, am întrebat-o și pe ea. “De ce te-ai întors?”. “M-am întors să îi spun că noi am citit tot ce scria pe foile care însoțeau DVD-ul și că are infarct miocardic, metastaza la coloana și suspectă de TBC osos.”
“Doamnă”, a spus medicul, “dumneavoastră ați fost aici, ați văzut că am consultat-o, i-am făcut ecografie! Dacă femeia asta avea ceea ce este pe acest DVD, eu nu puteam nici să-i ating spatele, cu atât mai puțin să masez locul și să-i verific toate vertebrele coloanei. Nu are nimic!” a concluzionat el.
Am urmat toate procedurile cu terapiile care s-au impus în protocol și chiar și acolo au trebuit reluate ecografiile, să vadă concret ce au de făcut. Au rămas mirați și medicii că nu are nimic și oarecum au fost puși în dificultate neștiind ce au de făcut. Slavă Domnului Isus!
VINDECAREA DEBOREI
Dinuț Hada