Vinovăția: aliat sau dușman în lupta spirituală
Ce este vinovăția?
Vinovăția este faptul de a fi responsabil de încălcarea unei legi și poate fi însoțită de emoții aferente stării de vinovăție. Uneori, statutul de a fi vinovat poate să nu fie însoțit de sentimente de vinovăție. Alteori, o persoană poate avea false sentimente de vinovăție, adică nu s-a încălcat niciun standard
moral obiectiv și totuși sentimente de vinovăție sunt prezente. După cum poate exista boală fără durere (lepra sau forme de cancer), tot așa, poate exista durere fără boală.
Ce este lupta spirituală?
Lupta spirituală este războiul continuu pe care credinciosul îl are de purtat împotriva răului. Forțele răului pot fi reprezentate de duhurile rele, spiritul veacului și firea pământească.
Vinovăția și lupta spirituală
De obicei, referințele la lupta spirituală cuprind discipline spirituale precum lectura biblică, rugăciunea, postul, părtășia frățească. Arareori se vorbește de relația dintre vinovăție și lupta spirituală. Apostolul Pavel îi poruncește lui Timotei: „…să te lupți lupta cea bună și să păstrezi credința și un cuget curat, pe care unii le-au pierdut și au căzut din credință.” (1 Tim. 1:18). Pentru apostolul Pavel, cugetul curat, alături de credință, sunt condițiile necesare pentru biruința în lupta spirituală. Eșecul în păstrarea acestora înseamnă înfrângere în lupta spirituală. Vinovăția este acel mesager al cugetului care informează atunci când standardul moral este încălcat. În vreme ce cuvântul lui Dumnezeu este îndreptarul vieții, cugetul este tribunalul minții unde au loc procesele morale, iar vinovăția este solul care vestește dacă atitudinile, gândurile și faptele sunt conforme poruncilor lui Dumnezeu.
Dar, după cum am anticipat, vinovăția poate fi un aliat de încredere când semnalează mici înfrângeri în marele război spiritual. Pe de altă parte, vinovăția poate fi un dușman când rămâne singură fără să fie acordată la tonul credinței.
Vinovăția ca aliat în lupta spirituală
Unii creștini consideră că, odată născut din nou, copilul lui Dumnezeu nu mai păcătuiește. Așa înțeleg ei cuvintele apostolului Ioan „oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește” (1 Ioan 3:9). Dar, dacă apostolul Ioan s-ar referi la faptul că, odată născut din nou, credinciosul nu mai păcătuiește deloc, atunci s-ar contrazice pe sine. Câteva rânduri mai sus, la 1 Ioan 1:8, el spune că „dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi.” Mai departe, la 1 Ioan 2:1, repetă: „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.” Așadar, în accepțiunea apostolului Ioan, copiii lui Dumnezeu pot și păcătui. Atunci care este răspunsul la această aparentă contradicție?
În rezolvarea acestei aparente contradicții ne ajutăm de un proverb al împăratului Solomon: „Căci cel neprihănit de șapte ori cade și se ridică …” (Prov. 24:16). Prin urmare, în aceeași ordine de idei, pentru apostolul Ioan credinciosul nu poate să păcătuiască, adică să rămână înfrânt: el fie este sus fie tocmai se ridică.
Pe calea către patria de sus credinciosul are de luptat împotriva „duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efes. 6:12), împotriva „chipului veacului de acum” (Rom. 12:2) și împotriva firii pământești (Rom. 7:23). Dar uneori se poate întâmpla ca, accidental, credinciosul să fie înfrânt, să „cadă deodată în vreo greșeală” (Gal. 6:1). În astfel de situații, sentimentele de vinovăție pot semnala abaterea de la dreptarul învățăturii sănătoase. Dar s-ar putea ca sufletul să nu simtă durere, remușcare pentru păcatul comis. Dacă cel căzut nu mai simte vinovăție pentru frângerea relației cu Dumnezeu îi rămâne vinovăția ca stare sau realizare a faptului că este greșit. Cu alte cuvinte, cel neprihănit poate nu simte că pentru a șaptea oară a căzut dar știe că a căzut. Este asemenea unui bolnav de cancer care nu simte că este bolnav dar în momentul în care i se spune că este bolnav el se încrede în medic și urmează tratamentul corespunzător. Deci, conștientizarea păcatului este primul pas în procesul de ridicare după cum un diagnostic corect este primul pas în procesul de vindecare al unui bolnav.
În consecință, atunci când sentimentele de vinovăție și vinovăția ca realizare a statutului de vinovat arată celui căzut depărtarea de standardul cerut, vorbim de vinovăție ca aliat în lupta spirituală.
Vinovăția ca dușman în lupta spirituală
O durere de stomac poate semnala o boală, dar de cele mai multe ori nu este vorba de o boală. Cu alte cuvinte, durerea poate fi reală dar ar fi eronat să se asocieze întotdeauna cu boala. Tot așa, creștinul poate să aibă sentimente de vinovăție care să producă durere sufletului fără existența unei încălcări de lege. Acest tip de vinovăție se mai numește și falsă vinovăție. Nu se referă la faptul că durerea nu există, ci că nu există vinovăție ca stare de fapt în urma comiterii unui păcat. O astfel de vinovăție este dușman în lupta spirituală. Întâlnim pe unii creștini care au sentimente de vinovăție pentru păcatele pentru care au cerut iertare de la Dumnezeu cu mulți ani în urmă. Din păcate, în viața unora se formează un cerc vicios: vinovăția falsă îi determină să comită păcate și apoi se simt și mai vinovați. Ba chiar persistă în păcate și, cu vremea, sentimentele de vinovăție dispar.
În preajma morții Domnului Isus doi ucenici au comis păcate grave: unul L-a trădat și altul L-a tăgăduit. Este vorba despre Iuda și Petru. Pentru Iuda vinovăția a fost dușman care l-a condus la sinucidere iar pentru Petru a fost aliat care l-a condus din nou la dragostea lui Hristos. Banii sunt un mijloc pentru achiziționarea de bunuri dar pot deveni un idol, Mamona, când agonisirea devine un scop în sine. Tot așa, vinovăția este o binecuvântare când ne aduce la Hristos, la pocăință. Însă, când ne oprim la starea de vinovăție și la durerea asociată ei, rămânem jos sau înregistrăm înfrângere după înfrângere.
Concluzie
Diavolul este „pârâșul fraților noștri” (Apoc. 12:10). Scopul lui este să-i acuze pe credincioși, fie înaintea lui Dumnezeu precum a vorbit despre Iov, fie să semene îndoială în inima credincioșilor. Totodată, el este cel care vrea să înlăture adevăratele sentimente de vinovăție și, mai ales, să semene necredință în credincioși pentru a nu recunoaște greșeala sau a nu accepta iertarea atunci când le este oferită. La fel lucrează și spiritul veacului, lumea străină de Dumnezeu. Chipul veacului fie etichetează orice vinovăție drept falsă, fie învinovățește pe nedrept. Cedarea treptată și continuă în fața poftelor firii pământești naște un cuget insensibil la păcat sau împovărează pe om cu sentimente de vinovăție care îl țin departe de iertare.
Vestea bună este că Isus Hristos a venit să aducă viață din abundență iar aceasta înseamnă echilibru (Ioan 10:10). Un suflet sănătos va simți vinovăție și va ști că este vinovat. Pentru aceasta e nevoie să aibă în vedere două repere importante: 1) „Să păstreze credința și un cuget curat” (1 Tim. 1:18) și 2) „Să lupte lupta cea bună a credinței” (1 Tim. 6:12). Cunoașterea standardului moral absolut și identificarea luptei va face ca vinovăția să fie un aliat credincios în lupta spirituală. Doar depărtarea de aceste două puncte de orientare face ca vinovăția să fie piedică în ridicarea neprihănitului căzut.
Romică Ciocan